In baraca incinsa de soarele Dobrogei si duhnind a transpiratie nici noaptea nu e liniste: accese de tuse, gemete, sforaituri si horcaieli, fosnetul paielor de pe priciuri cand oamenii se intorc de pe o parte pe alta. Aurel incearca sa adoarma si-si strange masinal pumnii. Nu mai poate, are bataturi atat de groase incat pielea si-a pierdut elasticitatea si palmele stau flexate ca si cum ar tine permanent coada tarnacopului. Se tot condamna pentru prostia de a fi crezut in ei. El chiar a crezut in marxism, a fost convins ca oamenii vor fi egali, vor trai mai bine, vor fi liberi sa se afirme, sa dea tot ce au mai bun pentru ei insisi si pentru tara lor. O fi fost de vina si trauma razboiului, ii anesteziase discernamantul, ratiunea. Ii stia si traise treizeci de ani in lumea care dezlantuise Apocalipsa. Ar fi vrut sa se asigure cumva ca ceea ce infruntase nu se va mai repeta. Scapase, dupa o zi si jumatate de la atac, zacand pe fundul unei transee si facand pe mortul. Nici nu-si mai amintea cum se adunasera vreo sase insi, se strecurasera pe la marginea unui sat, furasera niste zdrente si pornisera inspre apus, convinsi ca, astfel, vor parasi Rusia.
Ajunsese intr-o noapte la Braila, acasa, si-i batuse Angelei in geam. Femeia lui auzise, trasese perdeaua si-si aratase doar ochii, tematoare, si tipase ingrozita la vederea necunoscutului murdar si barbos. Intr-un tarziu ii recunoscuse vocea si ochii, ochii lui de un albastru intens unic, si-i deschisese usa. Se chinuisera mult amandoi sa transforme ceea ce era dezertare in lasare la vatra. Era ranit la mana si facuse ulcer, de la hrana proasta i se miscau toti dintii, fusese plin de paduchi dar era viu.
Din razboi Aurel se intorsese simpatizant al comunistilor. Il impresionase tenacitatea soldatului rus. Cu masura lui ardeleneasca, nu i-ar fi spus niciodata eroism. Simtea ca oamenii aceia luptau pentru un ideal pe care il numeau realitate.
